Era anul 2014, încă nediagnosticată, bâjbâind prin ape tulburi, îmi duceam viața înainte așa cum era, între sala de muzică și job, între afterschool și casă. Umblam pe străzi paranoică, între lumea reală, cu toate responsabilitățile ei și lumea mea psihotică. Câteodata se contopeau, alteori erau separate. Între teste de realitate, adâncul psihozei și luminița de la capătul lumii reale, îmi continuam și viața de mamă, cea care m-a ținut ancorată în realitate, căci puiul meu de om era și este cel mai important din viața mea.
Cateodată mergeam abătută, speriată, uitându-mă după fiecare cameră: “Uite, una era la bancă, urmează alta la magazin și alte multe înșirate de-a lungul drumului”, căci în era tehnologiei este greu să fii paranoic și în același timp să distingi realitatea. Cineva mă urmărea peste tot, prin tot sistemul de camere, pe stradă, acasă, pe laptop.
Era o zi ca oricare, număram camerele pe stradă, siglele firmelor de securitate și locurile unde abunda culoarea portocalie. Era ca un joc în care adunam și sortam. Mă opresc în fața porții, o altă emblemă a unei firme de securitate. Teama nu dispăruse, dar începeam câte puțin să mă calmez, intram să-mi iau puiul de la afterschool. Doamnele amabile și atmosfera primitoare, senzația de curat și liniște, părinții care își luau copiii spre casă, un băiețel, o fetiță, un carnețel unde nota doamna…îmi așteptam puiul pe holul mic, la intrare, unde erau așezate în ordine încălțămintea mică și hăinuțele pe umerașe. Mai erau probleme, încălțările care seamănau se încurcau și atunci se căuta după mărime sau însemne lăsate pe ele.
Mi-am luat puiul și am plecat în aventura noastră spre casă. De regulă mergeam pe jos pană acasă, discutând și făcând o oprire la cofetăria cu peștișori, unde luam întodeauna o tartă cu căpșuni sau zmeură. Dar azi, nu a mai vrut să se oprească, se grăbea spre casă, trebuia urgent sa ajungă la toaletă. A doua zi, la fel. M-am mirat, cum trece el peste prăjitura favorită? Și aceeași problemă urgentă la toaletă. A treia zi am încercat sa-l descos despre ce se întamplă. Nu mi-a zis de la început, dar peste un timp, “Mami, sunt camere la toaletă și nu pot să mă mai duc.” Am înlemnit, am încercat să-i spun că nu sunt camere la baie, dar nu am reușit să-l conving. Disperată, trezită la realitate, am scris în mare grabă un mail psihoterapeutei mele din acel timp, fiind în acea perioadă suspectă de schizofrenie: “Știti, s-ar putea să aveți schizofrenie”. Cerul căzuse pe mine, am încercat să mai discut cu puiul meu, dar nu a mers. Anxietatea uriașă că mă putea moșteni s-a instalat, nu știam ce să fac.
L-am luat din nou de la afterschool și de data aceasta am vorbit cu una din doamne, i-am povestit că puiul meu nu merge la baie pentru că sunt camere. Atunci, doamna s-a fâsticit, nu știa de această problemă. A zis că o să rezolve ea. Le spuse copiilor, pentru a-i speria, să nu mai arunce sulul de hartie în vasul de toaletă, că sunt camere în baie. Atunci, eu am răsuflat ușurată, am și uitat că trebuia, poate, să le atrag atenția că așa ceva nu se face. Puiul meu era sănătos.
Anxietatea mea nu a dispărut, ci s-a mai calmat, mult mai tarziu, cand puiuțul meu a fost diagnosticat cu sindromul Asperger, iar eu cu tulburare bipolară. Inima mea a început să răsufle mai ușurată. Poate te întrebi, cititorule, de ce am fost mai relaxată, fiind amândoi descoperiți cu două diagnostice grele. Diagnosticul de schizofrenie e mult mai cumplit pentru amândoi, și de fiecare dată când ajung la un psihiatru pediatru, anxietatea urcă din nou, alimentată de acesta. Noi vrem doar să ne trăim viețile așa cum suntem.
Abia când am înțeles mai bine aceste doua diagnostice, cand am devenit stabilă, viața mea nu mi s-a mai părut așa de neagră. Pot să-mi controlez simptomele cu ajutorul tratamentului medicamentos, iar puiul meu este puiul meu dintotdeauna.
P.S: De atunci, puiul meu nu a mai avut probleme cu camerele si ne-am reluat oprirea la cofetăria cu peștișori, pentru tarta cu fructe.
