Pacienții scriu

Panica

Postat la de Valentina
PAnica
09
aug.

Aveam 29 de ani și multă oboseală. Nu mai suportam Bucureștiul așa că mi-am zis să las în urmă orașul și să fug la țară pentru câteva zile.

 

Era prin iulie 2014, cald rău, nu plouase de câteva săptămâni. Stăteam la masa din bucătărie captiv în același cerc al minții în care mă învârteam de câteva luni.

 

Înecat în gânduri, am luat o gură din cana cu ceai cald când, dintr-o dată, am început să-mi simt inima cum bate. Se simțea ca și când cineva alerga un maraton înăuntrul meu.

 
Am început să-mi simt urechile calde și sângele care trecea prin ele. Tâmplele au început să-mi ardă și ceafa-mi era rece și transpirată. Privirea mi s-a dus către piept și îl vedeam mișcându-se cu putere în sus și în jos, disperat după aer. Mi-am văzut mâinile tremurând pe cana de ceai și mi le simțeam din ce în ce mai amorțite. Picioarele voiau să o ia la goană și nu înțelegeam de ce. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine.
 
 

Dintr-o dată, am fost cald și transpirat, atât de cald și de transpirat încât mi-am scos tricoul și m-am dus să-mi pun fața sub apă rece. Dar, în timp ce m-am ridicat să mă duc la chiuvetă, tremuratul mâinilor mi s-a dus către brațe și picioare, lăsându-mă nesigur pe mine. Îmi simțeam inima cum bate când prea repede, când prea încet. Am încercat să respir adânc, pentru a mă liniști, dar respirațiile mele erau tot mai ascuțite și mai superficiale. Vederea mi-a devenit mai întunecată și mai neclară, ca atunci când vă închideți ochii și vă apăsați pe pleoape pentru a „vedea stele”.

 
–„O să mori”, imi zise vocea din capul meu. „Așa se simte moartea și vei muri singur.”
 

Au urmat replici. La fel ca-ntrun cutremur, în urma fricii și groazei au urmat replici.

 

În următorul an am continuat să experimentez atacuri de panică. Majoritatea se întâmplau mereu în momentele pe care le percepeam ca fiind sigure sau care nu aveau nimic special de oferit, ca de exemplu atunci când mă băgam în pat înainte de culcare, când mă uitam la televizor sau când stăteam într-o sală de curs. Într-o zi am plecat de la servici și m-am dus la spital în mijlocul zilei, convins că palpitațiile pe care le simțeam îmi amenințau viața. M-am simțit foarte rușinat când asistentele mi-au spus că nu am nimic și că este doar un atac de panică. Pentru a-mi proteja stima, am dat vina în sinea mea pe căldura de afară, pe faptul că nu dormeam bine de două luni și pe berile pe care le băusem cu o seară înainte ca să pot adormi.

 
 
Nu mi-am acceptat niciodată vulnerabilitatea. Nu, până să vină acel moment. Nu, până când nu am fost nevoit să îmi îmbrățișez atacurile de panică cu tot ceea ce puteau ele însemna pentru mine, frică, groază, epuizare, senzația de boală, că sunt defect și că sunt atât de defect încât nimeni vreodată nu mă va mai putea repara. Pentru că nimeni nu trebuia să știe.
 
 

În mod ironic, învățarea mecanismului unui atac de panică cu tot ceea ce se întâmplă în organism a fost ceea ce, în cele din urmă, m-a ajutat să scap de ele. Am înțeles, în sfârșit, că mintea îmi spunea să mă panichez chiar și atunci când nu exista niciun fel de amenințare și că, în loc să mă apuc să-mi caut surse și explicații ale panicii, trebuia să învăț să trăiesc cu acel disconfort până când, în cele din urmă, nu avea decât să treacă.

 
 
După aceea, se simțea ca și cum mă strecuram în platourile de filmare pentru a vedea cum monstrul, care părea atât de real, nu era decât un actor oarecare pus să interpreteze un rol. Am înțeles că senzația de iminență a morții era doar în mintea mea, o minte care interpreta greșit lipsa somnului, reacția corpului la stres sau la prea multă cafeină.
 
 
Articol scris de Gabi Enache.
 
Valentina