Ieri am fost facută praf din două comentarii de un internaut. Bine, nu este prima oară când sunt facută proastă în mod subtil. Ok, veți spune, treci mai departe. Că s-a legat de mine, ok, nu e primul, nici ultimul, probabil vor mai fi. Nu pot să țin piept la hipervigilența de acum, din online. Dacă aș fi în manie s-ar schimba situația…
Omul s-a legat și de băiatul meu, spunând să nu îmi semene, adică, să nu fie prost ca mama. Tema discuției era despre copii și citit. Se pare că sunt tabere ca la vaccin. O tabără unde sunt părinți care se laudă online cu rezultatele copiilor la citit și o altă tabără geloasă pe prima, unde sunt copii care nu perseverează la citit. Acum, adevarul nu-l cunosc și nici nu am un studiu ca să știu cât se citește pe la noi. Cert este că băiatului meu îi place să citească, dar doar cărți noi. Na, că de data asta am folosit corect! Am mai învățat o regulă de gramatică.
Povestea a plecat de la faptul că eu am folosit greșit adverbul decât în loc de doar, iar în următorul moment am fost facută praf de tăticul care nu empatizează cu parinții deținători de copii cititori. Nu este prima oară când reînvăț gramatica limbii române. De aceea, am rugat o prietenă să se uite la articolele mele. Să nu calc grav pe bec.
Ce m-a supărat pe mine cel mai tare este că nu am putut să mă concentrez. S-a văzut lipsa atenției mele în acele propozitii, lipsa vitalității din înțelegere, gândire, ducând la neînțelegerea unui întreg pasaj. Am învățat să ignor comportamentul celor care mă bruschează online și să-mi îndrept greșelile. După cum mi-a spus un psihiatru, cu un ton calm, atunci când venisem furioasă în cabinetul său pentru că nu fusesem înțeleasă: “ Maria, ei nu înteleg, ei nu știu”.
Da, mulți nu știu cum este cogniția vâscoasă din episodul depresiv al tulburării bipolare. Cum nu mai puteam citi nimic, nu înțelegeam nici sensul unei propoziții simple. Nu înțelegeam ce scriau oamenii în online. Era rău, nu puteam să mă concentrez, era o senzație neplăcută, care îmi dădea stări de confuzie și de forțare, de împingere a limitelor cititului. Timpul se distorsionează, orientarea în spațiu se dereglează, sunetul se sparge, iar toate astea se recuperează în ani de zile.
Cel mai greu e când renunți la profesie. Nu mai puteam să fac un calcul simplu, să pun o formulă simplă într-o foaie excel, să calculez dintr-o celulă în alta. Plângeam la baie, nu mai puteam să interpretez legea. Cititorule, știi ce înseamnă ca dintr-un contabil performant să ajungi ca și cum ai avea demență? Somatizările depresiei sunt ca o pseudodemență. Nu mai puteam număra banii corect când plăteam la magazin, nu mai puteam folosi cardul, PIN-ul nu îl mai știam de mult, să rețin cifre era un vis…Am fost de atâtea ori apostrofată la coadă, la casă, când trebuia să plătesc, pentru încetineala mea și incoerența în vorbire. Țin și acum minte cum la un renumit fast food am fost bruscată verbal că nu am putut comanda repede și nu am putut să mă concentrez.
Dar ieri, am reînvățat următoarea regulă de gramatică, ceea ce înseamnă că mă simt mult mai bine:
Explicația simplă ar fi aceea că „decât” se foloseşte doar în construcţii negative şi că pentru construcţiile afirmative enunţurile se formează cu ajutorul lui „doar”