În mijlocul apei limpezi și reci, se înălță maiestuos un castel falnic, învăluit într-un aer trist. Din depărtare, se văd casele cu acoperișuri albastre și turlele ce se ridică deasupra lor. Frumusețea castelului te izbește în tăcere, la mijlocul dintre cer si apă, dintre unde și nori. Se spune că înăuntrul său se află camere într-un număr nesfârșit, nimeni putând vreodată să le numere până la capăt. Fiecare dintre ele ascunde mai multe secrete și povești, în marea lor majoritate posomorâte și uitate.
Bătrânul castel se află dintotdeauna acolo, nu-și amintește nimeni când a fost clădit, doar se transmite din generație în generație povestea lui. Se povestește că în timpuri foarte îndepărtate, l-a locuit o fetiță căreia îi plăcea să se joace prin camerele castelului, să iasă la aerul proaspăt și apa rece, să alerge pe ulițele pietruite, să privească soldații cum patrulau pe cai, să mănânce pâinea caldă a brutarului…și câte și mai câte bucurii împărțea prin zâmbetul ei.
Într-o bună zi, dintr-una din camere, s-a auzit un cântec cristalin, duios. Rose, așa cum o chema pe fetiță, a alergat repede sa vadă cine cântă, dar când a deschis ușa, muzica a încetat, iar în cameră nu s-a zărit nicio făptură. Pianul aflat în mijlocul camerei, făcut din lemn trandafiriu, arogant și impunător, nu scotea niciun sunet și nici nu a băgat-o în seamă pe fetiță. A doua zi, tot alergând dintr-o cameră în alta printre ușile masive și înalte, s-a auzit, din nou, cântecul duios cântat la pian. Magia notelor muzicale plutea în aer precum niște fluturi scăldați într-o lumină caldă, roz, inspirând liniștea sufletească. Rose a alergat într-o răsuflare spre camera unde se afla pianul, poate, poate, va zări muzicianul care prin atingerile sale, cu ajutorul clapelor, crea aceea muzică calmă, unduitoare, ca un vânt slab de vară.
Pe când era într-o zi în grădina plină cu flori si fluturi, Rose auzi din nou sunetul muzicii curgând din fereastra larg deschisă a acelei camere. Fetița, cu pași ușori, tiptil, tiptil, s-a apropiat de fereastră să privească în încăperea luminată de razele calde ale soarelui. Pe scaunul de lângă pian, stătea un fluture uriaș, neasemuit de frumos, care cânta cu pasiune la instrumentul muzical. Și de atunci, Rose a început să asculte în fiecare zi sunetele delicate și calde care ieșeau dintre degetele magice ale fluturelui. Însă, a început să uite să mai privească soldații care treceau călare, să uite de pâinea brutarului, să uite de foșnetul ulițelor pietruite. Fermecată, stătea neclintită lângă fereastră. Încetul cu încetul, Rose a început să lipsească de la masă și să nu mai meargă la culcare. Îi răsunau în urechi doar sunetele dulci ale cântecului.
Timpul în castel a început să se distorsioneze, nu se mai simțea ca azi și nici ca mâine, curgea dilatat și încet, câteodată crea senzația ca s-a oprit, alteori că a încetinit așa de mult. Rose nu mai simțea, trecea pe lângă oameni împietriți și flori fără mișcare, trecea dintr-o cameră în alta, iar numărul acestora a început să fie nesfârșit. Tot cutreierând castelul, Rose a intrat într-un labirint de care nu era conștientă, sunetele muzicii începând să se afunde din cameră în cameră.
Oare ce s-a întâmplat cu Rose? Poate ea sa mai iasă din labirint? Vraja se va rupe? Cine este fluturele uriaș? Dar cu timpul cum rămâne? La toate aceste întrebari îți voi raspunde în episodul urmator, dar nu uita să mergi la masă, sa mergi la culcare, sa zâmbesti mereu și să te joci.
